skip to main |
skip to sidebar
Cateodata sunt prea tacuta, prea retrasa, desi nu ar trebui sa fiu asa.
Alteori, nu ma mai opresc din vorbit si ajung sa ii enervez pe cei din jur cu acest lucru.
Cateodata nu suport niciun zgomot sau nu doresc sa vad pe nimeni.
Alteori dau drumul tare la muzica si incep sa cant ca si cand galagia pe care o fac, m-ar elibera de o oarecare stare ce imi strabate fiinta prin interior.
Daca stau bine sa ma gandesc, zace in mine un vortex al paradoxurilor ... Sunt un fel de soare negru sau un fel de umbra luminoasa ... Nici eu nu stiu exact ce sunt ...
Nu pot sa fac pasul asta, nu pot sa o iau de la capat ... Pur si simplu NU POT!
Probabil sunt mai lasa decat credeam.
Daca m-ai vedea acum, te-ai enerva teribil si mi-ai zice: "Copila, trezeste-te! Revino-ti!".
Dar nici macar nu mai esti aici ...
La naiba!!! Am ajuns o umbra. Nu ma mai recunosc. Parca mi-ar fi smuls cineva sufletul si l-ar fi terfelit prin mizerie si suferinta ...
Ma aflu in deplina singuratate sufleteasca ...
Ma chinuie, ca si pe Iona, dorinta de a renaste.
Daca s-a intampla acest lucru, cu siguranta mi-as trai noua viata cu mai multa intensitate si cu mai putine temeri. N-as mai fi atat de naiva si as pune un gratar la intrarea in sufletul meu ca sa nu intre nimeni cu cutitul in el.
Dar, cum acest lucru nu se poate intampla, o sa imi traiesc in continuare viata asta mizerabila ce mi-a fost data si probabil ca o sa sufar iar si iar din cauza unor lucruri sau a unor oameni ce poarta in suflete prea multa rautate.
Si o sa continui sa imi umplu mintea cu ganduri sumbre, simboliste. O sa imi afectez in continuare sufletul cu diferite emotii demonice sau dorinte macabre. Poate asa il eliberez de trupul in care este captiv si il las pe acesta sa paseasca in ... inexistenta ...
Imi sprijin capul in maini si oftez ...
E totul pierdut, nu mai sunt sperante ...
NU voi mai iubi nicicand!
S-a mai frant o bucata din inima mea ...
In curand nu o sa mai exist, cred. Ma macina prea multe ganduri, am prea multe sentimente... practic, prin tot ceea ce fac sau simt ma distrug pe mine ...
Zi de zi ma lupt cu mine insami ... port o lupta interioara prin care imi impun sa supravietuiesc crudului destin ce mi-a fost dat...
... si o sa ajung intr-un punct in care nu o sa mai pot lupta, in care nu o sa ma mai pot salva ...
O sa ajung la capat de drum si o sa astept sa mi se scurga din vene ultimul strop de viata, ultima farama de speranta ...
O sa fiu un nimeni intr-o lume de nimicuri.
Atunci, cand clipa va veni, o sa imi asez capul pe perna si voi varsa o ultima lacrima si aceea va fi pentru ca nu am reusit sa simt iubirea strabatandu-mi fiecare parte din trup, pentru ca nu m-a cuprins inca flacara pasiunii, pentru ca nu i-am putut simti langa mine trupul in fiecare dimineata ...
O sa mor pustiita, dezgolita de sentimente pozitive ... Mintea o sa imi fie intunecata de prea multe ganduri si obrajii invadati de prea multe lacrimi ...
Am trait o viata solitara ...
Singuratatea ma macina. E singurul lucru de care ma tem cu adevarat.
O sa fiu gasita zacand, sugand ultima picatura din viata, undeva pe o alee intunecata la o ora tarzie si stand culcata pe pamantul rece.
Si o sa fiu singura, fara nimeni langa mine care sa isi doreasca sa raman in viata, care sa strige dupa ajutor...
Nu o sa fie nimeni care sa imi ofere un ultim sarut...
De ce uneori nu zici nimic?
Uneori formulezi propozitii prea scurte. E ca si cum ti-ai limita discursul. Ar trebui sa spui totul asa cum iti vine in minte, fara sa ascunzi anumite lucruri de mine.
Cateodata vorbesti astfel incat ma faci sa cred ca exista vreun mesaj codat pe care il pui cu grija in vorbele tale si pe care ai vrea sa nu il decodific ...
Ar trebui sa ai incredere in mine.
Postări
