Jane si William

Jane stia ca iubirea sincera poate schimba intru totul viata unui om, ca ea poate interveni acolo unde exista suferinta si singuratate si le poate inlocui.
Aceasta seara avea sa fie foarte importanta pentru ea. Se intalnea in sfarsit cu el. Nu se vazusera pana atunci. Era o seara emotionanta pentru amandoi.
Isi alesese bine tinuta, astfel incat sa nu para nici prea incarcata si nici prea stearsa. Isi prinse parul intr-un coc elegant si apoi se grabi catre cuier pentru a-si alege pantofii care sa se potriveasca perfect tinutei. Urmau sa ia cina la un restaurant si era absolut necesara adoptarea unui stil vestimentar mai elegant. Nu trebuia sa dezamageasca nici prin tinuta si nici prin comportament. Acest lucru si-l fixase in minte si era decisa sa faca o impresie buna.
Avea emotii, insa acestea nu faceau decat sa ii dea o stare de agitatie si de inconfort care nu ar fi fost deloc benefica, asa ca se hotarase sa le inlature.
A luat un taxi si era nerabdatoare sa ajunga la restaurant.
Aparent, s-ar crede ca o poveste de dragoste pe internet nu se poate forma, insa in cazul ei si al lui William nu era asa. Inca de la inceput a-i fi putut observa cat de pline de stralucire erau replicile lor. Vorbeau de parca s-ar fi stiut de o viata, vorbeau cu o usurinta remarcabila.
Ajunse in fata restaurantului si se opri putin inainte de a pasi in interior unde el o astepta.
- Linisteste-te, Jane! isi spuse ea in gand. Nu e ca si cand ai savarsi o infractiune. Nu iti mai face atatea griji! Totul o sa fie bine!
Respira adanc si apoi intra. Il vazuse chiar acolo, la o masa din colt, langa un buchet de crini. Stia ca erau florile ei preferate si era un gest frumos ca s-a gandit sa ii faca un astfel de cadou. De fapt, cel mai mare si frumos cadou pe care i-l putea face, i-l daruise deja. Era vizita pe care i-o facuse in seara aceea. Ce alta minune vrei sa ti se intample mai mult si mai mult, daca sa ai langa tine omul la care tii cel mai mult, persoana care stie sa te faca sa zambesti in fiecare moment in care iti vorbeste, cel a carui voce doresti sa o auzi tot timpul? Acum Jane avea ocazia sa ii zareasca pentru prima data privirea plina de farmec si sa ii priveasca zambetul. Acest sentiment nu il traiesc decat cei care sunt partasi unor astfel de povesti. Chiar daca a inceput ca una virtuala ce nu se anunta promitatoare si nici transpusa in planul real, povestea lor a evoluat si acum aveau sansa sa vada fiecare, pe chipul celuilalt cum emotiile se exprima cu ajutorul gesturilor, sa observe reactiile la fiecare atingere sau privire.
Se apropie usor de masa si vazu cum el o astepta nerabdator.
- Buna! ii spuse ea.
- Buna! saluta el si se ridica si ii cuprinse mana intr-a lui si apoi ii saruta obrajii. Se puteau sesiza emotiile. Era putin agitat, insa Jane il invita sa se aseze amandoi pe scaune.
- Da-mi voie sa iti spun ca tinuta ta de asta seara este uimtitoare. Se potriveste cu decorul restaurantului; ii zise el.
- Multumesc! replica ea.
Nu era tocmai o replica buna pentru inceputul converstiei, insa avea incredere ca totul va iesi absoult perfect, asa cum visasera ei.
- Nu imi vine sa cred ca in sfarsit esti aici! adauga ea dupa cateva secunde.
Aceasta replica fusese suficienta pentru ca sa starneasca aparitia zambetului lui. Era de-a dreptul incantator. El era tot ceea ce ea isi putea dori. Amuzant, inteligent, o placea asa cum era ea.
- Am asteptat atat de mult clipa asta, amandoi; adauga el. Si acum e reala.
- Si cand te gandesti ca tu voiai sa renunti sa ma mai intalnesti. Mai tii minte ziua aceea in care mi-ai spus ca vrei sa fim doar prieteni? Numai eu stiu cat am suferit atunci. Cat de rau mi-a parut pentru ca tu credeai ca sentimentele mele nu sunt sincere...
El o lua de mana si i-o stranse usor si spoi spuse:
- Sa uitam de ce a fost. Acum suntem aici, fermecati de sentimentele puternice pe care le traim in seara aceasta.
Au fost discutii lungi purtate in acea seara, o seara intr-adevar magica pentru amandoi. Au asteptat-o de mult timp.
- Acum pot sa spun ca tu ma faci sa ma simt complet. Iubesti, emani iubire, esti adorabila si imi placi foarte mult.
- Acum nu mai avem de ce sa fim tristi. Visul nostru a devenit in sfarsit realitate.
Terminase cina si apoi se hotari sa plece la o scurta plimbare in miez de noapte.
- Vreau sa iti spun ceva! ii zise ea.
- Ce anume vrei sa imi spui?
- E minunat cum razele lunii isi gasesc refugiul in privirea ta, facandu-ti ochii sa straluceasca precum doi astrii.
El o imbratisa si apoi ii sopti la ureche:
- Stii ca nu am dorit sa spun asta pana acum pe messenger, am vrut mai degraba sa iti soptesc: Sunt indragostit de tine, Jane.
- Eu nu am incetat nicio clipa sa te indragesc. Ai fost si esti al meu Luceafar! replica ea.
Apoi, se oprira amandoi in loc si el se apropie de ea si ii saruta usor buzele, ca si cum o adiere usoara de vant le-ar fi strabatut.
Simtira atunci amandoi cum iubirea lor se materializase prin acel sarut.
Ea stia ca el este barbatul care i s-ar potrivi cel mai bine si nu avea sa renunte la iubirea ei pentru el pentru nimic in lume.


Din pacate, adevarul acestei povesti este facut din contradictie.
Jane si William nu s-au intalnit niciodata. Ar fi fost frumos sa experimenteze toate acele trairi, fara sa le pese pentru un moment de ce era in jurul lor. Sa fie pentru o clipa doar ei si luna care sa ii vegheze si sa le protejeze iubirea.
Jane inca tine la William si el va fi mereu o parte din Raiul ei.
Sa le fi jucat oare destinul o festa, sau este oare adevarat ca le-a fost sortit sa se cunoasca pentru ca intre ei sa se poata naste o frumoasa poveste?
Aceasta e o enigma ce probabil nu va fi dezlegata niciodata, deoarece William a incetat sa traiasca in acest vis, renuntand la el si alegand sa traiasca in realitatea cruda a oamenilor obisnuiti.

Cantecul Melaniei

"Oare voi avea vreodata curajul sa ii spun ce simt pentru el?"
Aceasta este intrebarea pe care Melania si- o punea in fiecare zi a saptamanii, in fiecare secunda si asta de cand l- a cunoscut pe Tudor. Nu se gandea ca va ajunge sa se indragosteasca de un baiat in felul acesta. Isi umpluse jurnalul de cantece de dragoste, pe care, bineinteles le scrisese pentru el. Ajunsese sa ii placa la scoala chiar mai mult decat ii placea inainte, acest lucru datorandu- se pasiunii ei pentru Tudor.
Intr- o zi, inima i se franse in doua. Aflase ca Lena, o colega de clasa, era prietena lui. Acest fapt tulbura echilibrul sufletesc al Melaniei. Se decise sa cerceteze valoarea de adevar a acestui fapt pe care il luase la cunostinta. Si ce sursa de informare este mai buna decat insusi Tudor? El era singurul care ar fi spus adevarul. Era totusi o intrebare dificila si ii era teama sa nu fie putin indiscreta. Stia, totusi, ca Tudor era un baiat de incredere si ca ar fi fost putin probabil ca el sa nu doreasca sa ii raspunda. Isi lua inima in dinti si il chestiona.
„ Avem o legatura mai speciala.” Acesta fu raspunsul lui Tudor. Daca stai sa analizezi aceasta afirmatie realizezi dupa scurt timp ca o legatura speciala inseamna acelasi lucru cu relatie. Ce mai era de facut acum? Se parea ca se avantase intr- un taram care deja fusese ocupat de respectiva „ Lena”, care parea ca nu dorea sa se lipseasca de drepturile de proprietate.
Miercuri avea o ora de muzica. Cand ii veni randul sa cante, lua chitara in mana si ii spuse profesorului: „As dori sa cant o melodie compusa de mine pentru cineva deosebit, care din pacate, are o legatura speciala cu altcineva.” Imediat ce auzi versurile cantecului, toti ramasera uimiti, in special Tudor. Erau niste versuri minunate puse pe o melodie linistitoare. In ochii Melaniei incepusera sa isi faca aparitia niste lacrimi argintii. Interpreta cantecul cu suflet, mai ales pentru ca vroia ca acesta sa provoace o reactie.
Dupa ora, Tudor veni la ea si ii spuse: „ Frumos cantec! Imi pare rau, totusi, pentru ca suferi. Baiatul pentru care ai scris cantecul trebuie sa fie orb. Nu oricine are privilegiul de a- i fi dedicate astfel de cantece. Pacat de el ca nu stie sa aprecieze asemenea valori.”
Drept raspuns, Melania ar fi zis: „ Pentru tine am scris cantecul”, insa nu a facut asta, raspunzandu- i: „ Nu- i nimic. Am vrut doar sa stie ce simt eu pentru el. Acum a aflat.”
„ A aflat? intreba Tudor curios. E de la noi din clasa? Il cunosc?”
Melania fugi de indata. Nu dorea ca cel pe care il indragea sa isi dea seama ca despre el era vorba in cantecul ei.
„Melania, stai! Spune- mi, te rog!”
Melania alerga pana la poarta scolii, unde se opri brusc, ochii fiindu- i navaliti de lacrimi. Isi dadu seama ca, poate nu facuse cea mai buna alegere cantand acel cantec. Acum era rapusa de prea multe emotii. Isi sterse ochii de lacrimi si se indrepta spre casa. Daca ar mai fi participat si la celelalte ore, cu siguranta ca intrebarile lui Tudor ar fi continuat.
Abia putu dormi in noaptea aceea. Avea in minte doar chipul lui si vorbele pe care i le spusese.
A doua zi, la scoala, gasise un bilet pe banca in care scria: „De ce ai plecat asa brusc ieri de la scoala? E vorba despre mine, nu? Eu sunt cel caruia i- ai dedicat cantecul? Vreau sa vorbim. Spune- mi adevarul! In pauza- pe hol- langa baie. Sa vii acolo.”
Biletul era de la Tudor. Dupa ce il terminase de citit se uita in spate, la banca lui. Acesta ii repeta: „Sa vii acolo”.
Se suna de iesire si Melania se indrepta spre locul de intalnire. Era un spatiu mai retras langa baie unde puteau discuta.
- Buna, Tudor! saluta ea pe un ton linistit.
-Eu sunt acela, nu?
Melania dadu afirmativ din cap.
- Si cea cu care ai crezut ca sunt e Lena, nu- i asa?
- Am auzit ca Lena e prietena ta. Adica, stai tot timpul cu ea si mi- ai spus ca aveti o „legatura speciala”. Nu stiu de ce am cantat acel cantec.
El o lua apoi de mana si i- o stranse cu putere.
- Melania, daca nu ai fi cantat, nu mi- as fi dat seama cat de mult tii la mine. Eu nu sunt iubitul Lenei. Ea imi e o prietena foarte buna, nimic mai mult. In ceea ce te priveste pe tine, pot sa spun doar ca ma simt deosebit de onorat sa fiu inspiratia ta.
Tudor zambi si o imbratisa brusc pe Melania.
- Asta e tot ceea ce mi- as fi dorit sa faci! spuse ea.
- Te multumesti doar cu atat? intreba el mirat.
- Esti dispus sa imi oferi mai mult? replica Melania.
- Pentru inca un cantec, da.
Cei doi isi zambira reciproc si se indreptara spre clasa, tinandu- se de mana.

Cantand...in ploaie...

Descuie usa de la intrare si se grabi sa intre in casa. Avusese o zi extenuanta la serviciu si o dureau picioarele ingrozitor din cauza pantofilor cu toc pe care si-i cumparase cu o zi in urma. Nu ii placea sa poarte pantofi cu toc, insa munca pe care o avea ii impunea sa adopte o anumita tinuta.
Isi dadu pantofii jos si se asezase in fotoliul din mijlocul sufrageriei. Decise sa isi odihneasca putin picioarele. Dupa cateva minute, se ridica si se duse in baie sa se schimbe. Isi luase pe ea niste haine comode, de casa si isi puse in picioare papucii albi, pufosi pe care ii primise cadou de la mama ei. Ii era foame, asa ca se duse in bucatarie sa isi pregateasca ceva. Lua din frigider niste oua, branza si isi aduse aminte ca mai are o punga de macaroane in dulap. Avea pofta de macaroane cu branza.
Cat au stat acestea in cuptor, ea se indreptase spre fereastra si se uita pe geam. Statea sa ploua. Isi aduse brusc aminte de fostul ei iubit. Nici ea nu stia de ce si nici nu cunostea motivul pentru care ei se despartise.
Incepuse sa ploua si ea inca se mai uita pe geam, savurand din minunatul preparat cu branza. Imaginea fostului era din ce in ce mai amplificata in mintea ei, vazand parca in fata ochilor chipul lui si derularea primei lor intalniri. Ploua in ziua aceea si, desi nu era un timp potrivit pentru o plimbare, ei nu pareau sa fie deranjati de picaturile mari de ploaie ce se asterneau pe hainele si pe pielea lor. Tinuse cu adevarat la el, insa relatia lor parea sa fi fost sortita pieirii.
Se opri pentru un moment din aducere aminte si aseza farfuria in chiuveta, deoarece terminase de mancat. Se indrepta apoi spre sufragerie si se abatu asupra unui album cu poze ce ii intruchipau pe ei doi, in perioada cand erau indragostiti. Se intreba brusc daca el mai are aceeasi adresa. Parca ar fi vrut sa ii faca o vizita, insa avea mici retineri. Nu mai vorbisera de 6 luni.
Nu statu mult pe ganduri si se repezi la cuier de unde isi lua paltonul de stofa si apoi se indrepta spre usa de la intrare. Se parea ca pasii o purtau spre el. De ce ar fi vrut atat de mult sa il revada, nici ea nu stia. Relatia se sfarsise si nu avea obiceiul de a se mai intoarce cu gandul asupra fostelor ei relatii. Probabil ca, inca mai tresarea in ea o speranta, o amintire frumoasa ce ii lega si pe care ar fi vrut sa o retraiasca.
Ajunse in fata blocului lui si, intreband o femeie care tocmai iesea din una din scarile acestuia daca fostul ei iubit mai locuia acolo, aceasta ii confirma. Avea o oarecare teama de respingere, insa asta nu o oprise din a savarsi aceasta fapta, de a se duce sa il viziteze.
Ajunsa in fata apartamentului ciocani la usa. Ii raspunse el, mirat sa o revada dupa atata timp. O pofti inauntru si ea se grabi sa ii spuna ca nu cunostea nici ea motivul pentru care se afla in apartamentul lui, motivul pentru care dorise sa il reintalneasca. El, politicos ca de obicei, o servi cu suc, deoarece stia ca nu ii placea cafeaua. Ea ii multumi si apoi cei doi se intinsera la vorba uitand ca noaptea isi facea simtita prezenta. Nu le pasa de asta si isi amintisera impreuna de prima lor intalnire cand, neluand in seama ploaia se bucurau de dragostea ce ii lega si cantau de bucurie.
Abia acum realizasera amandoi ca nu era nicio cauza plauzibila care sa determine despartirea lor. Inca se iubeau, se vedea asta in ochii lor. Probabil ca relatia lor se va relua, iubirea invaluindu-i la fel ca la inceput, insa acest lucru nu il cunoaste decat destinul.

Departe de tine...

Intr-o zi, ea primeste o scrisoare de la el, in care acesta ii povesteste urmatoarele vorbe:

" Daca as putea, as pluti pe norii argintii ca sa ajung la tine, sa iti revad chipul ce mi-a provocat mereu atata fericire, dar...nu pot...si stau aici, singur, intr-un colt al camerei mele si te veghez cu gandul, caci aproape nu iti pot fi. De atatea ori imi reprosez ca nu ar fi trebuit sa te las sa pleci...as fi putut sa te strig, sa iti strang puternic mana si sa te implor sa ramai. Daca as da timpul inapoi exact asta as face: m-as aseza in genunchi si te-as ruga din suflet sa stai langa mine, sa iti simt inima batand langa a mea. Poate ca te intrebi de ce ti-am scris tocmai acum, dupa un an de zile, insa iti marturisesc sincer ca, pana acum nu am avut curajul necesar sa pun scrisoarea in cutia postala. Am scris nenumarate randuri pentru tine, insa am fost las, mi-a fost si imi este teama de cum vei reactiona. In fiecare zi, la fiecare secunda ma gandesc la tine si, fara sa imi dau seama cu adevarat, nevoia de a te avea aproape incepe sa isi faca simtita prezenta. Daca te-as putea avea inapoi, daca as putea sa-mi mai trec inca o data mana prin parul tau de culoarea alunei, ce mirosea a iasomie, a primavara..., sa iti cuprind palma intr-a mea si sa simt cum mainile noastre se potrivesc atat de bine, incat legatura ce s-a stabilit intre noi ne protejeaza si ne face invincibili. Ar mai fi multe de spus, insa o sa inchei aici. Daca ai primit scrisoarea mea, te rog sa te gandesti la ceea ce am mentionat in cuprinsul ei si la noi, asa cum eram candva...doi porumbei ce strabateau aleile vietii impreuna... "

Dupa ce citeste scrisoarea, ea ramane profund emotionata si se grabeste sa ii raspunda:

" Inima mea are inca aripi si acesta este un lucru de care sunt absolut sigura. Si acum am in fata ochilor chipul tau angelic, ce mi-a adus bucuria vesnica si mi-a dat puterea de a cunoaste absolutul. Simpla ta existenta este unicul lucru care imi mai sporeste bataile inimii si traiesc mereu impresiile si amintirile avute impreuna. Am o sete puternica de a ma intoarce in trecut, la ziua in care ne-am cunoscut, sa ma revad prin prisma ochilor tai albastri si senini, pe care ar fi gelos pana si cerul, care cu splendoarea sa cucereste sufletele tuturor si imbraca intregul tinut precum un acoperamant de cristal albastru. Nu stiu cum ar fi fost viata mea, daca nu as fi trait acele momente pline de fericire alaturi de tine. Asa cum stii, inainte de a pleca ti-am spus si motivul pentru care am facut acest lucru. Daca as mai fi ramas, dragostea noastra nu ar fi putut fi niciodata o parte din sfera verificabila a realitatii. Aveai atatea datorii fata de familia ta, trebuie sa ii intretii si eu, daca te-as fi luat departe, cu mine, as fi condus la distrugerea traiului decent pe care il duc acum, datorita tie. Saracia este cel mai dureros lucru care poate distruge o casnicie perfecta. Numai iluzia destramarii iubirii noastre m-a dus la disperare, insa circumstantele au fost de asa natura incat am preferat sa renunt la propria mea fericire, pentru a nu iti rapi privilegiul de a-ti ajuta familia. Responsabilitatile sunt pe primul plan, sau cel putin asa ar trebui sa fie in cazul tau. Desigur ca, daca m-ai intreba daca as dori sa fim din nou doi porumbei ce strabat impreuna aleile vietii, asa cum ai scris si tu in scrisoare, care, de altfel m-a incantat intr-un mod deosebit, as afirma cu placere ca as fi in totalitate de acord, deoarece dragostea ce ti-am purtat-o va ramane vesnica si flacara pasiunii ce a luat nastere in sufletul meu nu se va stinge niciodata si nici nu va fi inlocuita de alta. Sper sa fi adus argumente credibile pentru ca tu sa fi inteles ca, de fapt, te iubesc cu adevarat, insa nu putem trai si valorifica dragostea noastra decat intr-un plan al propriei imaginatii.

A ta pentru totdeauna,..."

Zambetul este cel mai frumos lucru la o persoana :) Partea I

Intr-o lume plina de regrete si dezamagiri, a gasi un strop de fericire este mai mult decat imposibil.

Totusi, povestea urmatoare ar putea contrazice oarecum ideea exprimata in fraza de mai sus.

E vorba despre un el si o ea. El, din Bucuresti. Ea din Targoviste. O singura atingere a fost suficienta pentru ca intre ei doi sa se aprinda o scanteie puternica.

Intr-o zi, ea mersese la Bucuresti impreuna cu cativa prieteni pentru a face cumparaturi. Era soare afara si acest lucru o incanta, deoarece putea sa poarte bluza cea noua pe care prietenul ei i-o oferise de ziua ei. Cand o vazu imbracata asa, acesta era incantat si ii facuse o multime de complimente. Ea i le accepta si pornise impreuna cu el si alti doi prieteni de-ai lor, spre gara, de unde aveau sa ia trenul spre Bucuresti.

In tren, era o aglomeratie de nedescris. Ajunsi in compartiment, au fost surprinsi sa vada ca nu erau singuri. Acolo mai era un baiat care citea dintr-un ziar, fiind foarte concentrat asupra articolelor acestuia. Se asezara si ei pe banchete, ignorandu-l total pe acel tanar.

Chipul lui nu se putea vedea foarte clar, datorita faptului ca era afundat in cuprinsul acelui ziar. Ea nu parea deloc interesata sa se uite pe geam pentru a observa privelistile, putandu-se observa pe fata ei plictisul.

Pentru a nu ma fi plictisita, le propusese prietenilor ei sa joace impreuna un joc.

Asa ca, s-au apucat sa joace fazan, litera cu care trebuia sa fie format primul cuvant fiind F.

- Furtuna! spuse Radu, prietenul ei.

- Namol! continua Maria, amica ei.

- Olarit! zise iubitul Mariei, Silviu.

- Itinerar! adaugasera apoi Ea.

Acum era randul iubitului ei, din nou:

- Artar!

- Arme! zise Maria.

- Mereu! o urma Silviu.

- Oh, eu trebuie sa zic un cuvant ale carui prime litere sunt EU. Habar nu am.

- Eucalipt! striga tanarul misterios ce se afla in aceeasi cabina cu ei, dand apoi ziarul la o parte si lasand astfel sa i se vada chipul.

Pentru un moment, ochii Ei ramasesera atintiti asupra chipului Lui. Ii parea atat de cunoscut, ca si cand l-ar mai fi intalnit...

- Chipul tau...spuse Ea, uimirea putand fi sesizata pe fata Ei.

- Ce e in neregula cu chipul meu? intreba El, curios.

- Imi este atat de familiar. Ca si cand l-as mai fi vazut...poate am facut-o in vis, nu stiu...

- Ne continuam jocul, sau nu? zise deodata iubitul Ei. Acesta parea sa fie furios, acest lucru putand fi demonstrat si de tonul cu care rostise acea replica.

- M-am cam pictisit de el. As vrea sa admir peisajul, adauga Ea.

(- Mai degraba chipul acestui baiat necunoscut! isi spuse Maria in gand. Ce-o fi cu ea?)

Din cand in cand, Ea isi arunca privirea asupra tanarului misterios care statea pe bancheta de vis-a-vis, chiar in fata ei.

Era ciudat. Tare ciudat! De ce i se parea atat de cunoscut chipul Lui? Se intreba daca nu cumva l-a mai intalnit.
(- O fi vreun fost coleg din scoala generala, nu stiu. Dar...daca e ceva legat de destin? Daca mi-a fost sortit sa il intalnesc aici?). Aceste intrebari erau pretutindeni in mintea ei, insa nu parea sa gaseasca raspuns la niciuna.

Trenul ajunsese in Bucuresti si ei trebuiau sa coboare. In timp ce se dadeau jos din tren, Ea observa ca El era chiar in spatele ei. Intorcandu-se, acesta ii oferise un zambet sublim si ea, la randul ei, facuse acelasi lucru. Parca nu ii mai pasa de cei din jur, nici macar de prietenul ei, care o tinea strans de mana. Ar fi vrut sa isi ia mana dintr-a lui si sa se duca langa tanarul cu zambet fermecator.

Probail ca inca visa, insa era vremea sa deschida ochii, caci gelozia iubitului ei era tot mai evidenta. Nu stia pana atunci ca acesta e gelos, insa in acea zi aflase mult mai multe despre caracterul lui.

Ajunsi la magazin, fetele o luara intr-o parte si baietii in cealalta.

- Oh, eu ma duc sa ma uit la raionul cu sampoane, zise Maria, lasand-o pe Ea la cel cu alimente.

Inca se mai gandea la El, la acel chip desavarsit si...familiar. Inca nu gasise raspunsurile la intrebari. Spera doar ca destinul sa i-l mai aduca in cale.

Mergand prin magazin si uitandu-se la dulciurile de pe raft, observa ca printre ele se afla si ceva care ii placea enorm: o ciocolata cu visine. Era ultima, asa ca se repezi sa o ia si apoi o puse in cos. Se gandea ca o putea imparti cu prietenii ei. Cu siguranta i-ar fi facut fericiti, aducand aceasta savoare dulce pe buzele lor.

Vroia sa se indrepte catre celalalt raion, cand, accidental isi ciocnise carutul de cumparaturi de cel al altcuiva. Isi ridica privirea, dorind sa isi ceara scuze pentru neatentia de care daduse dovada.

- Tu...spuse Ea.

- Eu...se auzi vocea celuilalt.

- Dar...

- Si mie imi face placere sa te vad din nou. Dupa zambetul pe care mi l-ai oferit cand te-ai dat jos din tren am ramas uluit si...vroiam sa il mai zaresc din nou.

Era chiar El. Era ciudat, asa de bizar incat ii parea ca e un vis. Ea nu putea sa creada ca il revazuse tocmai pe cel al carui chip o fermecasera cu adevarat.

- Imi cer scuze pentru...

- Nu-i nimic. Se mai intampla. Eu sunt Catalin.

- Eu sunt Oana. Imi pare bine de cunostinta.

- Ce ciudat sa ne intalnim aici.

- Chiar imi pare bine ca te-am revazut, zise ea cu zambetul pe buze.

- Vezi? Asta imi place la o persoana! Zambetul! adauga el si apoi zambi si el. Am vazut ca esti foarte atasata de acel baiat, spuse el aratand spre Radu.

- Oh, Radu e iubitul meu. Desi nu ii plac cumparaturile, a fost destul de amabil sa ma insoteasca.

- De unde esti? intreba el curios.

- Din Targoviste. Tu?

- De aici, din Bucuresti. Am fost in vizita la matusa mea la Targoviste.

- Am luat ciocolata aceasta. Vrei sa o impartim? spuse ea deodata.

- Da, desigur. Ador visinele. Poate...

- Ce este? Spune!

- Ma gandisem la ceva, la un loc pe care merita sa il vezi atunci cand vii aici, la Bucuresti, dar avand in vedere ca esti cu prietenii tai, o invitatie din partea mea ar fi lipsita de respect.

- Maria! o striga Oana pe prietena sa. Trebuie sa imi faci o favoare. Poti, te rog, sa ma acoperi? Catalin tocmai m-a invitat undeva si as dori sa ii accept invitatia, insa nu pot din cauza lui Radu.

- Nu iti face griji. O sa te acopar.

- Multumesc! Esti o prietena asa de buna!

Acestea fiind spuse, cei doi lasasera carucioarele undeva langa raionul de dulciuri si fugira impreuna spre locul interesant pe care el vroia sa i-l arate ei.

- Suntem aproape. Dar, trebuie sa te leg la ochi. Vreau sa fie o surpriza.

- Ok! Sper sa nu imi faci vreo surpriza neplacuta.
- Nu, stai linistita. Nu sunt genul acela de persoana.

Dupa cateva minute, cei doi ajunsesera la Gradina Botanica si apoi el ii dezlegara ei esarfa cu care o legase la ochi.

- Aici vroiai sa ma aduci? Sa stii ca nu am fost in viata mea si eram tare curioasa sa o vad.

- Este un loc pe care il ador si niciodata nu ma plictisesc sa vin aici. Imi inspira liniste si pace interioara.

Ei intrara apoi in gradina, admirand frumusetea florilor si gustand din parfumul lor puternic si frumos- mirositor.

- Chiar e dragut aici! Iti multumesc ca m-ai invitat. Nu as fi crezut ca ziua de azi se va transforma intr-una placuta, spuse ea dovedind ca este fericita si entuziasmata datorita minunatiilor naturale din acel cadru absolut splendid.

Aflandu-se langa un lac, cei doi s-au oprit sa admire peisajul ce ii inconjura. Ea simtea cum primeste caldura sufleteasca transmisa de el. Era superb ceea ce i se intampla ei in acel moment. Nu credea ca poate fi desprins din realitate, insa era.

Totul in jurul lor era colorat si plin de armonie si acest lucru ii facusera sa zambeasca din nou.

La un moment dat, ea fu surprinsa sa observe ca el ii cuprinse mana intr-a lui. Ii simti atingerea suava si, pentru un moment, crezuse ca niste aripi ii crescura, dandu-i parca putere sa zboare.

Mainile lor se potriveau perfect si ea simtea cum un sentiment de fericire deplina isi facea simtita prezenta in sufletul ei.

Nu mai simtisera pana acum asa ceva. Cu Radu, lucrurile stateau altfel. Il cunostea de cand era un copil si fusesera prieteni buni. Acum erau iubiti, insa dragostea ce o avea pentru el era cu adevarat incomparabila cu ceea ce traia acum.

Un moment precum acesta i-a adus linistea si fericirea si simtamintele lui Catalin pareau sa corespunda cu ale ei.

Sub acel decor paradisiac, miracolul avea sa se intample. Tinandu-se de mana, mergeau atat de apropiati, incat pareau doi indragostiti.

Deodata, telefonul Oanei incepu sa sune, stricand acel moment perfect.

- Oh, Maria mi-a dat mesaj. Trebuie sa ne intoarcem, caci Radu pare sa fie disperat.

- In regula, ne intoarcem.

Cei doi alergara spre magazin, tinandu-se in continuare de mana. Era ca si cand mainile lor vroiau sa fie impreuna, sa se pastreze astfel o legatura puternica intre ei, legatura ce parea ca incepea sa isi puna bazele.

Ajunsesera la magazin chiar inainte ca Radu sa devina prea ingrijorat.

- Uite! Acesta este id-ul meu de messenger. Poate mai vorbim. Chiar mi-a facut placere sa te intalnesc! zise Oana, inmanandu-i o hartiuta pe care scrisese id-ul.

- Si eu vreau sa mai vorbim. Esti o persoana cu adevarat uimitoare.

Acestea fiind spuse, cei doi intrara in magazin, insa se indreptara catre raioane diferite, asta, nu inainte de a-si zambi reciproc.

El si Ea

Ea, o fiinta cu suflet nobil, el...un baiat cu un puternic si necontenit spirit al justitiei. S- au intalnit intamplator pe strada, ea indreptandu-se catre magazinul cu cercei si el catre noua librarie.
Ea se indrepta spre semafor, insa nu observase culoarea rosie a acestuia. El o striga din spate, avertizand-o, dar fata nu il auzi, fiind concentrata asupra unui clasor cu timbre pe care il tinea in mana.

Ea se apropie cu pasi repezi spre trecerea de pietoni, nesocotind culoarea semaforului. Vazand-o, el merse catre ea, punandu-i mana usor pe umar, si apoi oprind-o din drum.
- Stai, e rosu! Doar nu vrei sa iti pierzi viata din cauza vreunui nebun care ar putea trece in viteza cu masina.
- Oh! exclama ea. Nu vreau. Am fost atat de concentrata asupra albumului cu timbre, incat am uitat sa ma asigur. Ce minte secatuita am!
- Stai linistita, si mie mi se mai intampla asta, spuse el cu un glas dulce si armonios.
Ea nu putu sa nu observe ochii lui caprui, a caror culoare semana cu cea a cojii de aluna. Chipul lui senin ii conferea incredere si incepu imediat sa simta o deosebita predilectie fata de el.
O senzatie tulburatoare ii strabatu sufletul imediat ce isi intorsese privirea catre a lui. Au stat nemiscati timp de cinci minute. Inima ei batea cu putere, incat parca vroia sa ii iasa din piept si sa se aseze langa a lui. El ii zambi, cu acel suras plin de farmec, care o lasa fara cuvinte.
Vantul incepu usor sa adie, florile din pomi scuturandu-se, acest peisaj fiind asemenea unei ploi parfumate, si asternandu-se incet pe pamant. El nu spunea nimic, ea tacea. Doar ochii lor pareau sa vorbeasca intr-un limbaj cunoscut numai de ei doi. Apoi, sub privirile soarelui care parea sa fie un martor al sentimentelor ce incepeau sa se infiripe, el ii lua mana si se oferi sa o insoteasca spre magazinul cu cercei.
Ea accepta, fiind surprinsa si in acelasi timp incantata de amabilitatea lui. Ii multumise de o gramada de ori pentru ca ii salvase viata si de fiecare data el o incanta cu un zambet sublim.
Se pierdeau unul in ochii celuilalt, stand atat de apropiati, incat bataia inimii unuia isi gasea ecoul in trupul celuilalt.
Ajunsesera in sfarsit la magazinul cu cercei, si venise vremea ca el sa isi ia la revedere de la ea, insa nu putu. O insoti in magazin si alesesera impreuna doua perechi, pe care el se oferi sa le plateasca, dovedind astfel ca este un adevarat gentleman.
Iesind, ea ii mai multumi inca o data si promisese ca se va revansa.
- Mi-a facut o mare placere sa te cunosc! zise el folosind un ton bland, calm si placut. Parca glasul lui era asemenea unei muzici cantate de un flaut. Sublim, mirific era totul in jurul lor. Nu mai conta nimic altceva, decat ei...
Isi lua la revedere, sperand amandoi ca destinul le va mai face posibila o a doua intalnire.
Ea era nespus de fericita ca intalnise un asemenea om cu un caracter binevoitor, cu un suflet dominat de o bunatate si de o noblete deosebite.
Ajunsa acasa, nu ezita sa noteze despre aceasta intrevedere neprevazuta, insa deosebita, in jurnalul ei, pe care il considera un lucru indispensabil.