Amintiri...regrete...

M-am apropiat de usa restaurantului. M-am oprit brusc si mi-am adus aminte de privirea lui calda, de glasul lui puternic si de tristul adevar pe care a trebuit sa il accept, si anume acela ca s-a terminat totul si nu voi mai avea ocazia sa il vad vreodata.
Mi-am sters ochii umeziti cu coltul batistei de hartie. Desi a trecut atata timp, tot nu pot sa dau uitarii toate acele momente pe care le-am petrecut vorbind despre toate sensurile si insematatea lucrurilor ascunse in spatele peretului de lumina al vietii.
As fi vrut ca azi, el sa ma astepte in restaurant stand la o masa cu un buchet de crini imperiali.
Nu as mai fi avut atatea regrete si atatea suspine in suflet si gandurile mele ar fi avut din nou o destinatie.
Din pacate, sufletul lui obscur nu i-a permis razei misterioase a lunii sa patrunda in el si sa il faca fericit. Acum sufletele noastre sunt invadate amandoua de ploaie. E o ploaie ce ne inunda chiar si cea mai indepartata dimensiune a sufletului cu regrete.
Dar gata cu trecutul! Nu trebuie sa imi amintesc de el decat daca amintirile nu sunt dureroase.
Pasesc cu incredere inauntrul restaurantului si ma indrept catre masa unde ma astepta un alt El, care sper ca nu va fi la fel de las ca cel de dinaintea lui.