luni, 9 noiembrie 2009

Dorinta...

Acum ceva timp, am inteles in sfarsit definitia dragostei. Am simtit pe pielea mea atingerea pura si imaculata a iubirii. I-am spus si lui ce simt, insa el nu intelegea amorul asa cum il percepeam eu. M-a refuzat, mi-a spus ca nu se poate. Am priceput imediat ca sentimentele lui pentru mine erau nule si, totusi, nu puteam sa incetez sa-l iubesc. Scriam versuri in fiecare zi, versuri ale caror valoare o resimt si astazi, versuri ce sunt de fapt fragmente din sufletul meu, destainuirile inimii mele. Am dorit cu tot dinadinsul sa ii arat aceste strofe si el le-a privit, insa cu aceeasi distanta cu care ma obisnuise inainte.
Acum, dupa un an si ceva de zile, eu inca il mai iubesc. Unii cred ca, "iubesc" e mult spus, insa ei nu cunosc iubirea asa cum o simt eu. Si e ciudat, pentru ca ma trezesc in fiecare dimineata cu un chef teribil sa merg la scoala, doar pentru simplul fapt ca el va fi acolo si pentru ca, atunci cand se va uita in alta parte, eu ii voi putea zari chipul si ii voi putea studia fiecare trasatura.
Sunt constienta ca el nu ma priveste asa cum il privesc eu: cu caldura, speranta, nadejde si iubire. Il ador pur si simplu si simt ca il cunosc atat de bine, incat as putea realiza un eseu de cinci pagini, si asta, numai daca as sta sa analizez infatisarea lui.
Imi doresc ca, macar pentru o clipa sa il cuprind in bratele mele si sa simt cum bataile inimii lui isi regasesc ecoul in trupul meu.