M-am decis! Astăzi pornesc într-o călătorie în scopul autocunoaşterii.
Voi păşi în lumea mea interioară.
Deschid o poartă ruginită şi văd o casă care stă să se dărâme. Nu îmi e teamă că o să se prăbuşească peste mine. Păşesc cu încredere pentru că trebuie să aflu ce se ascunde în spatele uşii cu vopseaua scorojită.
Uimirea s-a instalat pe chipul meu de îndată ce am intrat în casă.
Din afară, dimensiunile ei îmi păreau modeste, însă, odată ce am pus piciorul în ea, am constatat splendoarea măreţiei sale.
Am păşit într-o sală unde se afla un pian vechi. M-am apropiat de el şi am constatat prezenţa unor partituri pătate de sânge şi cerneală.
Am luat una şi m-am decis să interpretez cântecul scris pe ea. Era un cântec trist şi în curând am simţit o picătură curgându-mi din ochi... plângeam din cauza sentimentelor pe care le aducea la suprafaţă din mine acea melodie: solitudine, amăgire, afundarea în profundă depresie. Plângeam pentru că ştiam ce am ajuns, ştiam în ce m-am transformat şi ce nu mai puteam fi niciodată...
Mi-am şters lacrimile amare şi m-am ridicat de pe scaunul de lângă pian.
Am constatat măreţia candelabrului prăfuit ce stătea atârnat în mijlocul sălii şi era alcătuit din cristale. Nu erau incolore aşa cum mai văzusem până acum în alte părţi, ci albastre şi negre...
În acel salon dominau clar melancolia si monotonia...Nu predominau multe culori, ci doar albastru, negru şi câteva pete de culoare roşie.
Era o casă cu etaj şi pentru a ajunge la nivelul superior trebuia să urc nişte scări mărunte care nu ofereau prea multă siguranţă.
Şi de această dată mi-am impus să fiu curajoasă şi le-am urcat, observând că la etaj existau două dormitoare.
M-am îndreptat către prima cameră. Pe uşă era scris: ” OAMENI”.
Când am deschis-o, am văzut că acolo, pe un perete întreg era amplasată o bibliotecă mare, cu multe rafturi, pe care însă, nu erau aşezate cărţi, ci fotografii cu toţi oamenii pe care i-am cunoscut până acum.
Pozele erau sortate în ordine cronologică în funcţie de momentul în care făcusem cunoştinţă cu acele persoane.
Unele dintre ele îmi sunt şi acum foarte dragi, aşa că le-am privit cu atenţie fotografiile, în timp ce pe ale altora nu le-am studiat cu atenţie, fie din cauză că m-am depărtat de ele, fie din cauză că nu sunt atât de agreabile mie.
Pe o noptieră era o cutie. Nu scria nimic pe capacul ei, aşa că am deschis-o. Erau poze cu tata... Am păstrat multe fotografii cu el, deoarece doar în ele îl pot vedea.
O să fie vreodată curios să mă întâlnească, să mă vadă pentru prima dată?
Mi-am îndreptat apoi paşii către celălalt dormitor, deoarece de acolo se auzea o melodie gălăgioasă.
Dacă în cealaltă cameră totul era liniştit şi aşezat la locul potrivit, în această era o mare dezordine. Camera arăta de parcă în ea s-ar fi purtat un război.
Din toată acea împrăştiere de lucruri mi-a atras atenţia un dulap pe uşile căruia erau lipite tot felul de hârtiuţe. M-am apropiat de ele pentru a citi ce era scris acolo. Ciudat... erau cuvinte scrise într-o limbă necunoscută de mine şi nu erau scrise cu cerneală obişnuită, ci cu un lichid multicolor. Era straniu cum puteau fi puse la un loc atâtea culori care totuşi nu s-au amestecat între ele. Era ca şi când ar fi fost despărţite între ele de un oarecare zid minuscul...
M-am chinuit vreo 10 minute să înţeleg ce putea să fie scris acolo, pe acele biliţele, însă nu am reuşit. Am oftat şi apoi mi-am lăsat capul în jos. Deodată am văzut o săgeată galbenă pictată pe parchet. Dacă aş fi urmat-o, ar fi trebuit să o iau la stânga, dar am văzut că în stânga mea era un perete gol, nemobilat. Lângă piciorul patului am văzut apoi o cheiţă. M-am întrebat ce pot deschide cu ea. Să fi fost vreo legătură între săgeata de pe podea şi cheiţa aceea? Să fi indicat săgeata vreun anume loc unde se afla un obiect ce era încuiat cu cheia de fier pe care o găsisem?
Am privit încă o dată indicatorul galben de pe parchet şi m-am decis să văd ce găsesc. Poate era ceva foarte mic care nu putea fi observat doar dintr-o încercare. Ar fi fost ca şi în viaţa reală când eşti pus în anumite situaţii când îţi scapă ce e mai important, deoarece nu ştii să vezi ce trebuie şi să analizezi totul înainte de a renunţa la cercetare.
Peretele acela pe care îl indica săgeata ascundea un mare secret pe care am putut să îl descopăr odată ce m-am apropiat suficient. În perete era ascunsă o uşă. NU am putut să o văd de prima dată pentru că era acoperită cu tapetul cu care erau acoperiţi şi pereţii. Era ascunsă în spatele tapetului. M-am întrebat de ce se întâmplase acest lucru. Trebuia să văd ce e înăuntru. Era o cameră secretă, nedescoperită încă de mine, aşa cum sunt unele gânduri sau sentimente pe care nu le-am experimentat încă.
Am îndepărtat tapetul cu degetele şi unghiile şi am observat avertizarea înscrisă pe uşă: “NU mă deschide! Vei avea de regretat!”.
Iniţial am râs...de ce aş fi ascuns ceva tocmai de mine? De ce aş fi ţinut ceva încuiat, încât nici măcar eu să nu am acces la acele lucruri?
Uşa avea două încuietori. Pe una dintre ele am descuiat-o cu ajutorul cheii. Pe cealaltă nu ştiam cum să o deschid.
M-am sprijinit de uşă cu genunchii îndoiţi. La un moment dat am văzut medalionul de la lănţişorul meu strălucind şi îndreptându-se într-un mod teribil şi ciudat către ceva anume.
L-am desfăcut de la gât şi l-am ţinut în mână. Pe perete apăru atunci un tablou făcut din ceaţă. Era un fel de... tablou - fantomă. Când am apropiat medalionul suficient de mult, acesta a început să se materializeze. În tabloul acela erau două ilustraţii: într-una era întruchipat un înger cu aripile frânte, iar în cealaltă era o figură umană ai cărei ochi erau precum două fulgere. De ce oare mă condusese medalionul meu tocmai acolo?
Am citit ce scria sub fiecare fotografie. Sub cea cu îngerul cu aripile frânte scria aşa: “Nu săvârşi niciodată lucruri care te pot face să îţi pierzi esenţa. Caută mereu să îţi păstrezi echilibrul sentimentelor şi spune întotdeauna ce simţi, pentru că altfel vei trăi veşnic cu regretul provocat de vorbele nemărturisite la timpul lor.”. Sub cea în care era desenat un chip uman scria: “Întotdeauna caută să fi atât de bun pe cât poţi. Nu lăsa pe nimeni să te doboare. Analizează totul cu luciditate şi observă fiecare detaliu.”.
Erau nişte sfaturi folositoare, dar eu tot nu înţelegeam de ce mă condusese medalionul meu tocmai acolo. Cumva mi se spunea să fiu puternică, să spun mereu ce simt şi să caut întotdeauna chiar şi acolo unde mă aştept mai puţin să găsesc ceea ce caut...” observă fiecare detaliu”... Asta era! Dar unde aş mai putea să caut cealaltă cheiţă?
Am luat din nou camera la cercetări amănunţite. Mă învârteam în cerc şi tot nu găseam nimic.
Medalionul meu iar a început să strălucească. De data aceasta nu se mai îndrepta către nimic... doar strălucea...
Era în formă de inimă şi înăuntrul lui nu pusesem încă fotografii, deşi puteam să pun două, una pe o parte şi una pe cealaltă parte. L-am deschis şi am observat existenţa unei chei extrem de mici.
M-am repezit apoi la uşa ascunsă şi am observat că se potrivea perfect.
Am căutat atâta timp ceva ce se ascundea foarte aproape de mine, dar eu nu înţelesesem acest lucru de la început. Sfaturile acelea erau un fel de ghicitoare, până la urmă.
Uşa s-a deschis şi deodată un vânt puternic a început să cuprindă întreaga cameră. Era un fel de uragan cumva îngrămădit în acea cămăruţă ce iniţial fusese ascunsă. Erau îngrămădite acolo tot felul de gânduri întunecate pe care le avusesem de-a lungul timpului şi vorbe spuse în stări de nervozitate pe care le rostisem cândva. Nu voiam să îmi aduc aminte de ele şi nici de persoanele care m-au făcut să sufăr şi ale căror chipuri apăreau cumva în acea spirală furtunoasă.
Am închis uşa cu putere. Acolo stăteau ascunse toate lucrurile urâte din trecutul meu.
Cred că voiam să uit de ele cu orice preţ şi de aia le ascunsesem.
M-am aşezat pe salteaua ce era întinsă pe podea şi am început să plâng. Mi-au trecut prin minte atunci toate lucrurile şi toţi oamenii din cauza cărora suferisem în trecut.
Apoi mi-am dat un pumn în piept şi am strigat cu glas tare: “NU voi mai lăsa pe nimeni să mă mai rănească de acum încolo! Voi fi puternică şi voi învinge întotdeauna! O să pun un lacăt la uşa trecutului meu pentru a uita de tot de el. O voi lua de la capăt! Voi începe o nouă viaţă, o viaţă pe care îmi promit să o trăiesc cu intensitate, pasiune şi în care să domine bunătatea şi liniştea. Îi voi ajuta şi pe cei din jur, nu voi lăsa pe nimeni să se prăbuşească fără speranţă, îi voi ridica şi le voi spune să aibă încredere. Dacă nu ne ajutăm pe noi înşine să ne vindecăm de sentimentele negative, atunci cine o va face?”
Fiţi puternici în viaţă, dragii mei cititori şi încercaţi mereu să zâmbiţi, chiar dacă nu aveţi sufletul dominat de fericire deplină. Lumina trebuie să vină dinăuntrul vostru şi voi trebuie să o ajutaţi să se nască. Luptaţi pentru voi înşivă, pentru cei din jur şi nu vă lăsaţi niciodată doborâţi!
Postări
